3 iunie...

Ziua de 3 iunie se repetă în fiecare an, pentru că este o parte inevitabilă a ciclului vieţii. A fost si va mai fi. În tumultul vieţii, de multe ori, aceste 24 de ore trec nebăgate în seamă. Aşa a fost şi în cazul meu ani la rândul, însă în acest şir continuu, firul s-a rupt. 

3 iunie va rămâne mereu întipărită în mintea mea. Dintr-o dată, mi s-a schimbat percepţia asupra acestei zile, căpătând o nouă semnificaţie, cu totul diferită. Pentru mine, va fi mereu o dată învăluită în tristeţe, care îmi va aminti că încă un an a trecut de când am pierdut nu numai o colegă, o prietenă, dar o soră. Îmi va aminti mereu cum moartea câteodată poate fi atât de nedreaptă. Ce poţi spune în faţa mormântului? Ce poţi spune când aripile negre ale morţii se întind şi răpesc persoanele dragi, lăsând în urmă doar suferinţă şi lacrimi? Tot ceea ce poţi spune este „asta a fost voia lui Dumnezeu” şi să continui cursul firesc al vieţii, pentru că timpul nu aşteaptă pe nimeni. Dimpotrivă, este nemilos şi ireversibil. Aşa a fost şi cu ea, cu Alexandra. Nu a fost niciodată o campioană sportivă, un talent în domeniul muzical sau o pictoriţă recunoscută, dar în viaţa mea a făcut o mare diferenţă. Odata cu ea mi s-a schimbat felul de a privi viaţa. Am învăţat să preţuiesc fiecare moment pentru că niciodată nu stii când e ultimul. Am învăţat să am o atitudine pozitivă, chiar şi pe patul de spital. Am învăţat să mă încred în Dumnezeu cu toate că rugăciunile mele loveau tavanul. Am învăţat că ne apropiem de moarte cu fiecare zi, chiar dacă avem 18 ani sau 98 ani, chiar dacă suntem directori sau cerşetori.

Un lucru pe care moartea nu mi-l va putea răpi sunt amintirile. Tot ceea ce mi-a rămas. Sunt bucuroasă că am petrecut atât de mult timp împreună, incât aş putea scrie o carte de amintiri. Nu voi uita niciodată acele nopţi când ne machiam în joacă şi ne făceam poze instantanee, „la secundă’’ sau când stăteam ore şi râdeam pe înfundate, uitându-ne la filmuleţele cu căzături de pe youtube. Astăzi nu îmi vine să cred că ea apare pe youtube. Dar, pentru a continua cu ceva mai vesel, pentru că acesta este cuvântul care caracterizează amintirile pe care le am cu ea, aş putea povesti ore întregi cum mergeam cu colindul, întâlnirile de la grupul de tineri, drumul până la biserică împreună, cum îmi făcea unghiile cu ojă roz în ora de economie, plimbările noastre, serile în care ne uitam la „inima de ţigan“ sau la „test de fidelitate“. Aceste amintiri aduc, pe lângă un zâmbet, atâta nostalgie.

          

 Azi, însă, acestea nu sunt decât amintiri. Amintiri pe care eu le preţuiesc foarte mult. Sunt recunoscătoare pentru că am avut privilegiul să petrec 3 ani cu ea. Dumnezeu m-a binecuvantat foarte mult prin ea şi nu voi regreta niciodată că am cunoscut-o, chiar dacă această prietenie, prin pierderea ei, mi-a pricinuit durere. Acum traiesc cu speranţa ca într-o zi o voi revedea. Într-un loc mai bun, unde nu sunt lacrimi, nici suferinţă. Atunci vom sta din nou împreună si îi voi povesti tot ce s-a întâmplat de când ea a plecat, de pe 3 iunie…